am un obicei din copilărie,
în fiecare zi, pi la chindii, cobor în adâncul umbrei,
acolo mă odihnesc,
alteori citesc, scriu, fac treabă,

parcă aș coborî în pivnița casei,
o văd pe mama,
da pe cine nu văd, mulți ochi
și guri,
mămăliguța e gata,
mă trimite s-aduc murături,
bucuroasă de însărcinare, sar într-un picior, cânt operă,
o partitură din la traviata ( copiam de la radio tocika),
cu fiecare scară în jos, simt miros de bostan, compot, dulceață,
un butoiaș cu brânză la dreapta,
o cutie cu morcov în colț, sfeclă roșie înfiptă-n nisip, păstramă,
jumări,
curioasă să văd ce e nou cotrobăi pi unde-ajung, mă urc pe butoi,
dau jos pâlnia, furtunul de vin,
în gura beciului, cu voce de stăpân, tata strigă: cine-i acolo!
vre-un hoț, răspund,
repejor, răsuflec mânecuța,
miroase a varză, talentată, întorc nasul, clar, murătura nu-i bomboană,
pe scări în sus dau concert la teatro alla scala, aceeași partitură,
în capul meu eram maria bieșu,
ridic scările mulțumită,
știu, mama o să mă laude (e ușor să fii artist),

în seara asta mănânc rânza,
pe mijlocul mesei mămăliga aburește umbra
mândră,
stă și ea cu noi la masă, întinge-n choloma,
își linge degetele.