poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2022-11-09 | |
E un moment de punct, din care curge puțină miere...
Vezi pianul, e în sufragerie, pe el este o sticlă de vodkă Și fugi... Se prelinge e lipicioasă Ți se scurge, pe haine Ca un fel de ploaie de bântuială Nu știi de ce te-ai despărțit poate ieri, poate mâine E un fel de notiță Care te ajută să îți amintești mai bine, după ce amănuntul decide soarta E un fel de chestie din albina prea mâncăcioasă De polenul florilor... Și aduce cumva nu a pădure, ci a mușchi umed, transpirând către Nord E un moment de punct, din care curge puțină miere Direct la tine în sâni... Te temi să nu faci, într-o zi, un cancer ciudat Este de salcâm sau făcută dintr-o floare orientată spre soare Cum fiecare albină a trecut, atunci, peste oraș Mereu Fără ca nimeni să se gândească să o plesnească, din răutate Și Ea trece Printre blocurile cu vedere la stradă și pe lângă bulevardul care visează Sunt teii, din margine Și rondourile, în toamnă, golașe Printre atâția oameni, petrecându-se foarte grăbiți Lovindu-se, unul în umbrela celuilalt, și gesticulând Se duc Înspre joburi plicticoase și plătite prost, în vremea războiului Femei cu pântecele supt, care nu au născut niciodată Prin buchetele lor de flori și prin păr, trece o albină, poate, dacă cumva ele apucă să le alunge cu amândouă mâinile... Și atât de multă pace pe străzi, mai înainte de toamnă Se simt, de departe, gutuile care se oftică, în pomi, pentru că sunt foarte amare Le simți cu sufletul, nu cu buricele degetelor Căci mâinile tale nu sunt făcute să atingă Ci doar să se închine Forever Către o Biserică de pe nicăieri... Și, atât de multă păcăleală, dincolo de destin Căci nu știi, de fapt, cui te-ai închinat, mai înainte, de clădirea soarelui Sau a Schitului Numai amănuntele Și proasta lor înțelegere Ca și cum ai judeca un om după excepție, pentru că negul e neg În epoca bailantelor, nu se prea se spăla putina Și tu ai negi, dar eu am smântână și dau pe la șoareci Poate e nasol dacă dau smântână la șoareci Nu ți-am zis Sunt drăguți Sunt un fel de semn că trebuie să găsesc trecătoarea Naibii, cum de nu ți-am văzut Negi, mii de ani... Uită-te! Mi s-au înfiat surorile, de către apele de foarte de mâine Le duc departe, de aici Pentru că sunt frumoase, toate ”Poate e nasol dacă dau smântână la șoareci Nu ți-am zis Sunt drăguți.” O să îți sparg peretele de beton, într-o zi Dacă în fața mea ți-ai ridicat ziduri de beton, eu nu le văd, de fapt Dar, se vor sparge Sunt fortăreața ta de păcate, cu care mă împingi Pentru că fiecare dintre îndrăgostiți simte nevoia Să mai cadă, încă o dată, zidul Berlinului iar oamenii de la Est Să îmbrățișeze pe cei de la Vest Cu frică, prin palme Să se ia în brațe, din nou Cu miere de albine, creveți și pufarine de toate culorile, prin buzunarele coapte Cu trandafiri perforându-le buzele... Ochi albaștri Cu hainele îmbâcsite de zavistie De la atât de mult zid... Fagurele de albine este, însă, bun pentru picioare fragile și leagă oasele Dar poate știu cel mai bine să tac Nu să mănânc trandafiri Mi se pare că în dosul străzii este un fel de aparat mare Face niște fotografii foarte mari și sublime O să intru, în el; O să dau la o parte cutia neagră unde este polaroidul Copiii îl vânează, ades Pentru că este o jucărie frumoasă Și o să stau în cabină ca sub pietrele unui templu de foarte departe Poate, totul începe, peste tot, în liniște Și în nimic... Un fel de Zen, al momentului Să stau, naibii, în căsuța aceea improvizată Cât are 1 m pe 1 m și este pătratică, de fapt e paralelipiped E cam în negru și seamănă cu un fel de giulgiu Dar, nu mă sperie... E singurul loc pe care îl mai am O să zac și o să ascult radioul mai tare, ca să mă acopere Dacă sunt supărată, probabil, puțin... În ziua aceea de început al surghiunurilor Și în vremea războaielor Ce faci? Stau, aici măcar nu mă deranjează absolut nimeni Parcă nu am nevoie de nimeni Chiar nu am ”Stau aici...” ”Nu e prea strâmt?” ”Nu. 1m X 1m.” Lasă-și naibii omul zidul, în pace, pentru că zidurile sunt bune Să se protejeze de mine Cu ziduri de cărămidă, dacă el așa vrea Îmi fac și eu, dar sunt scumpe ”Ce faci?” ”Stau.” Și sunt numai o femeie Trecătoare și supărată Simplă și cu bani de argilă umedă, prin papuc. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate