printre cruci dărâmate de brațe slăbite
- metafore roase -
porți nedeschise, ivăre ruginite
și cheia cuvântului dintâi
putrezind prin peșteri de umbre
- cuvântătoare tăcute, -
de multe ori mute.

Iarbă amară a prezentului, lasă-mă!
Nu te mai gust. Te cunosc de mult timp

Ești femeia pe care-o detest.
Ești bărbatul pe care încă-l ascult.

Repetitive acolade din povești ridicate,
înclinate în fals spre răsăritul orb...

Orbit, prietene, mergi instinctiv
înainte
Spațiile se contractă,
se destind,
se comprimă
până dispar

Filosofez prostește
despre viața pe care cu greu o mai accept.

Filosofez despre cioburile dintre geamuri,
despre amintirile care nu se mai leagă.

Ceva dens le blochează curgerea,
ca un război de țesut
prin care trec poveștile nefiltrate.

Sunt multe virgule, multe verbe
și la capătul drumului,
un critic absurd care le numără,
uitând finalul.

**
Garduri și casele în flăcări
osemintele lăsate la margini de cuvinte

Coasele răului
pe așternutul copilului
mocirla o depun
apoi,
cu mâinile legate la spate,
el caută sânul vieții
Un glonț îi mărește universul.

El nu mai visează civilizația omului
pentru că,
el însuși devine civilizația,
uitată într-un gest cândva
uman

iar tu,
fals diamant,
cuminte și aprig tai carnea verbului
acel ”a fi”

Poarta se închide brusc
un pocnet și tânguirile unei mame descoperă
iar și iar
răul

Anne Marie Bejliu, octombrie 2022