//

o casă fără oameni/ singurătate lângă o sobă veche
sunt o păpușă care suferă de ms doctorii în halatele lor albastre
mă veghează neputincioși

toate formele de distrofie sunt periculoase
ți-am spus în ultimul mesaj pe what's up

sunt într-un grup de control care nu știe ce trebuie să simtă
când se fac experimentele

în lumina dimineții vedem cel mai bine petele de pe piele
îmbinările dintre oase
aparatele care se alimentează de la soare

e o creștere continuă a fricii odată cu lumina
bruma care cade dimineața mă înfoliază

pornesc pe jos către acea casă singuratică

înnod niște cearșafuri albe
până obțin o linie continuă

niciun puls

în acest poem este despre

părinții noștri, bunicii noștri, copii noștri
evacuați și morți în gulagurile siberiene

stăm pe sacii umpluți cu nisip și paie
din fața casei și îi așteptăm
boala a pătruns ca o rețea de fibre optice
peste tot

doctorii fac radiografii pentru a expune
filmele pe ecrane uriașe albe
acolo mi se vad clar coastele șira spinării substanța
cenușie din creier

dorul ca o boala mortală, contagioasă

dar de fapt sunt o păpușă care își imaginează toate astea
pe scaunul de la geam al unui autobuz modern

praga e orașul în care visez să ajung
în vitrina unui magazin de lux
să privesc toți oamenii
mame, bunici, copii care vor muri peste o vreme

în timp ce eu voi fi tot acolo
zâmbind cu buzele de silicon
cu creierul plin de mdma
mușchii inimii paralizați

euforie / durere / moarte / scrie pe sigla strălucitoare a magazinului
toate le veți găsi aici ambalate frumos în cutiuțe roz cu cristale swarowski

plăcere, dorință

se aprind literele roșii în noapte

prin geamul autobuzului se zăresc luminile sclipitoare ale orașului
chipul reflectat pe care îl văd

e al unui copil trist deportat într-o copilărie nemiloasă.

autobuzul se mișcă. aparatele continuă să se alimenteze de la soare.
se aud sirenele care ne avertizează să luptăm sau să fugim.

nimic în acest poem nu a fost despre dragoste.