Forța mă trage de mâneca hainei.
O țigară mi-ar prinde bine acum, dacă sunt ultimele momente,
întreb în timp ce pipăi buzunarul din dreptul inimii. Nimic!
Bătăile încearcă să se grupeze rănite.
Cerul pare o haină împărțită
de molii,
multe păsări mâncate.

Luna încă nu iese soarele întârzie să se cufunde.
Convins că trebuie să mișc trag perdeaua.
Este prima oară când aud
umbrele
vorbesc despre următorul conflict interetnic.
Singurătatea.

În ziua dintâi pământul deasupra apelor
descrie un cerc prin care ar fi trebuit să treacă delfinii.
Mai inteligenți
decât
mulți dintre noi știu drumul spre casă.

Mă cuprinde un gând-
sigur nu voi mai avea acces la atâtea lucruri frumoase.
Cel puțin din acest corp supus legilor fizicii.

O șoaptă mă tulbură ca niciodată,
te voi duce într-un loc fără gravitație.
Acolo nimeni nu se plânge de timp.
Cuvântul plictiseală nu are sens pentru că nu facem niciodată nimic.
O dată pe zi ni se aduce mâncare.
Patul de sus e al meu. Și nu am pe unde scăpa.

În mintea mea nu am venit pentru acest lucru.
Mesajul spune că viața mi se va schimba dar nu atât de dramatic.
Aștept ceva legat de noroc, sănătate sau despre tine.
Nu doresc vești despre războaie sau căderi de guverne.
Interesul meu trece dincolo de cursul valutar sau cultură.

Îmi amintesc primul act voluntar.
Ceilalți bat mingea pe maidanul din față,
eu citesc cu fața la perete să nu mă distragă zgomotul
de afară mama întreabă
-De ce nu stai cu copiii?

Privesc pe sub fusta educatoarele.
Multe și-ar dori un băiat ca mine, poate un soț.
Dorința mă maturizează devreme
nu știu ce să fac împotriva acestui fenomen fără lege.
Aștept transformarea în patimă.

Până la 12 ani voi rămâne acasă.
Într-o zi voi pleca să lucrez cu niște vecini.
Nu mă voi întoarce la cină.
Urăsc sărăcia.
Indiferent că este vorba de ai tăi sau ai mei
doare la fel.

Restul a fost ca o pendulare- întrebări și niciun răspuns.
Viața nu se lasă strigată pe numele mic.
O rutină împrumutată genetic îmi face impresia unui spațiu închis-
distanța față de moarte.

Și acum forța aceea mă trage din adâncul celulei.
Simt barierele biologice ca la trecerea unui tren printre mâini.
Aș vrea să clipesc atât de repede încât să nu mai văd nimic.
Viteza poate face invizibile multe lucruri.

De cealaltă parte a mesei femeia pare inconștientă de ce se întâmplă în jur.
Se bucură de parcă ar trece dintr-un bărbat în altul.
Limbajul pe care altădată l-aș fi considerat vulgar mă obligă să mă gândesc la iubire.
Mirosul bețișoarelor chinezești mă îmbată.
În globul de cristal pâlpâie fructe de goji.
Inspir fumul iar mintea se umple de o lumină blândă- Cunoașterea.

Creierul se desface ca și cum ar ecloza dintr-un ou energetic.
Big-bang ajung dincolo.

Lumea în altfel de cadre.
Nu este o călătorie în timp voi înțelege mai bine.
Stau la o masă cu banderola neagră pe mână.
Cineva îmi spune camarade să ucidem niște maimuțe.
Mă ridic împreună cu ceilalți.
Nu îndrăznesc să răspund, dacă nu-mi voi recunoaște vocea, dacă voi poci vreun cuvânt,
toți recunosc vibrația fricii.

Încalec de parcă m-ar fi născut într-o iesle.
Simt forța acestui timp cum intră până în adâncul rinichilor.
Vocea însoțitoare îmi spune
-Stai liniștit ceea ce te stăpânește intră prin respirație.
Dar Dumnezeu știe că veți fi ca El
'' cunoscând binele și răul'' repet odată cu ea.

La marginea unei păduri moartea se desfășoară
în linie dreaptă.
Gloanțele urlă prin mijlocul nostru,
unde simt o fisură pătrund și împrăștie materialul genetic.
Ar trebui să pot scăpa cumva,
să existe o formulă, cineva să-mi dea brânci peste această perioadă
din care
îmi rămâne în minte gustul de ceai din cana de tablă.

Din față bărbați de război aleargă cu baionetele trase.
Mă las pe spate.
Simt greutatea unui trup care nu-și poate scoate din cap convingerea că e viu.
Strigătul de luptă se risipește după câțiva pași.
Începem să râdem într-o isterie provocată de iluzia că am scăpat.
Caut bani și fotografia iubitei.
La noapte voi avea ce visa.
Focul- semn obscen al victoriei.

În fața cortului spaima netulburată de pază.