Icoana din care m-am născut nu are nume,
Asemenea stelelor, depărtărilor, orizonturilor.

Este covârșită de închiderea intimă în sine.

În schimb, piatra pe care este așezată
Îi poartă de pretutindeni ființările.

Lumea ei există pentru că risipește încredere.
E ustensila ce conferă necesitatea trăirii
Și deschide răgaz grabei existențiale,
Depărtărilor și apropierilor,
Sfârșirii și puținătății.

Din piatră adună căldura luminii ce o dăruie
Zeilor spre a le refuza fatala absență.

În pântec icoanele poartă pietre.