într-o noapte mă sună Vic
mă-ntreabă
spune-mi sincer
ți-e frică de moarte?
îi răspund habar n-am
uneori dacă-mi închipui că dincolo
nu e nimic
nu simt nimic
și viața merge la pas fără să știe
cine am fost
mă cuprinde un soi de paralizie
și-ncep să cred cu disperare în Dumnezeu
de parcă aș respira într-o pungă
să scap de atacuri de panică
alteori mi-o doresc obsesiv
ca pe-o femeie care i-a iubit pe toți
în afară de mine
cât e ziua de lungă vorbim câte-n lună și-n stele
când trecem la lucruri mai serioase
îmi spune tot ce pot să-ți ofer e prietenia mea sinceră
dar între noi nu poate fi nimic altceva

nu mai știu cine a scris că
istoria se repetă ca un cântec pe jumătate uitat
iar când ni-l aducem aminte e prea târziu
repetăm aceleași greșeli cu senzația stranie
că am mai trăit filmul ăsta
când în sfârșit ne aducem aminte
e deja prea târziu
degeaba sfărâmăm între dinți
rugăciuni de iertare ca pe niște bomboane cu mentă
am devenit suma greșelilor
în loc să fim suma celor ce se gândesc la noi
așa cum ne-a fost scris

zilele sunt întrebări, clișee
rareori, răspunsuri
trecem prin ele cum trece
bărbatul cu degetul prin himenul cribiform
imagine uniformă a neputinței

*

eu nu am scăpări la treburile grele
așa cum, ortografic, nu am mai făcut o greșeală din clasa a II-a
toate variantele pornesc de aici
mă așteptam să știi
aprecierile blitz sunt o categorisire simpatică
o blândețe de tovarăș
femeile nu omoară mai mult pentru că nu înțeleg
bărbații știu dinainte
iubesc mai profund, parchează lângă pompa de la peco
noțiuni aproape insuportabile
dacă ai înțelege că am dreptate
nu ar mai trebui să mă retrag după mărturisirea de mai sus
nici să adaug "femeile sunt la fel de bune șoferițe ca bărbații"
scrie după ce scriu eu
nu sunt un om rău
dar pe tine șansele te scârbesc
lucrurile care merg firesc îți iau câteva zile
asta e, cumva, nepotrivit
contradicțiile duc la noțiunea de chinuire a sufletului
e o chestie de umanitate
nu mă las tulburată