*
mai bine să fie liniște; să mâncăm –
așezarea e măiastră


stejarul iubit de o mână cerească.
precum nu te-ai opri, nemuri
neoprită: -


nebună. în verde, verde înainte căderea-i
mai bună; întind mâna, - ne e frică vara


de lună?


*
crucea albastră
a unui


adolescent. se naște
din vară, către
pântec! iarnă.


tu. știi ce este, înainte mergând. umblătorule.
prietene.


*
când. ți-e frică de iubire
frunzele morții pălesc


neputincioase par lucrurile, ziua și noaptea
prelungi,


necolorate,
neadunate; orașe amare, necoapte!


*
nu.


roșu nedureros – hărțuim fiara
închipuirii;


duioșia e o piele desprinsă


din câmpiile verii. nu avem tați
de aventură,


doar tăcerea – bine că
murim.


*
dă-mi, doamne, o nunanță
de care să mă agăț!


*
(corul:
- mircea eliade arată în scrierile sale că toate comunitățile primitive trăiau în sacralitate prin intermediul zeităților de rang inferior, specializate pe anumite zone ale realității;
- doar în clipe de mare cumpănă pentru clan, oamenii invocau divinitatea supremă. era abordarea religioasă excepțională a disperării, situația limită în pragul desființării lumii;
- în mod straniu, începând cu mileniul I î.ch. și terminând cu mileniul I d.ch., adică într-un interval de timp relativ scurt, specia noastră a trecut de la politeism la monoteism, formă religioasă care are la bază apelul către atoateziditor;
- de aici am putea deduce că începând cu mileniul I î.ch. omenirea a intrat în marele pericol al dispariției sale…)


*
cavou. liniște, cruciale frici.
undeva, o alergare
dezlipită de propria ei șină;


a iubirii!


*
câți sfinți


are neamul tău?


*
cum s-au scurs anii, prietene
ca o zidire intrată încet în pământ.