mă plâng vântului când sufletul mă doare
mă plâng cerului când tristețea e grea
se stinge treptat a iubirii splendoare
în inima mea suspină tainică viorea.

mi-a rămas versul singurul alean
mă sprijin de el ca de un toiag
îmi este mângâiere când îngerul viclean
fură din mine tot ce-mi este drag.

iartă-mă Doamne când credința îmi pierd
judecându-te că mi-ai luat iubirea
nu mai am cu cine să mă dezmierd
și singurătatea îmi tulbură vorbirea.

Doamne m-ai condamnat ca pe un proscris
multă suferință în suflet mi-ai prescris.