A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Luceafărul nocturn de pe cer,
Îndrăgostit de-o fată!

Se înfățișa în fel și chip,
Ea doar să îl iubească,
Se întrupa din apa mării,
Numai să o privească!

Și noaptea-i pătrundea în vise,
Să-i spună un gând dulce,
Dar fata vedea doar un trup rece,
Lipsit parcă de suflet!

Luceafăr blând, nemuritor,
De ce îi dorești iubirea?
Nu vezi că acuma Cătălin,
Îți fură strălucirea?

Călătorești cu viteza gândului,
Spre cel ce te-a creat,
Și îi ceri o oră de iubire,
În brațele fetei ce te-a fermecat!

Nu știi tu oare
Că demiurgul vede tot ce mișcă?
Întoarceți ochii spre pământ
Și-o să te stingi într-o clipă!

Cea pentru care-ți dădeai nemurirea,
Iubește alți ochi, acum din carne,
Căci chipul tău rece ca gheața,
A înspăimântat flori și icoane!

Se merită acum s-o mai prea mărești,
Când dintr-o fiică de regină,
A ajuns un om de rând,
Pe nume Cătălina!

Ea, ce era mai mare între femei,
Și ți-a cunoscut nemurirea,
Te-a dat la schimb pe un suflet uman,
Doar să poată trăi iubirea!

Tu știi cel mai bine,
Că uman și supranatural nu se îmbină,
Deci nu te mânia pe ea,
Și nici nu-ți plânge de milă!

Căci ești stăpân pe cerul nopții,
Și deții munți și stele,
Nu ești făcut pentru pământ,
Nici pentru ochi de perle!

Ai fost creat pentru singurătate,
De când Dumnezeu a pictat lumea,
Să veghezi asupra lumii
Și să călăuzești omenirea!

Și acum Luceafăr, să te întorci pe cer,
Noi toți avem nevoie de tine.
Nu îți promitem o oră de iubire,
Ci îți dedicam poeme întregi, și versuri în rime!


Tribut, Mihai Eminescu
"Luceafărul"