Rând pe rând, mi-au murit toți nucii. Cerul e de silistră, penele de vată udă.
În dicționarul din creierul meu sunt găuri de tun, încrengături de cuvinte rupte,
Stoluri de ciori care se așază peste oasele mele grele și bolnave.

Dau roată castelului de nisip și nu mai știu dacă eu l-am clădit, dacă eu l-am sfărâmat.
Știu totuși că făceam horă împreună cu toți somnambulii și ațipiții,
Visam împreună ceva frumos, dar nu știu cine scrisese povestea, nu mint,
Și noi toți cream viitorul, eram unul câte unul scânteie sau flacără sau cenușă.

Copiii nu mint. Toți omoară fără să știe că omoară, fiind nevinovați.
Păsările ne vindecă de gravitație numai câteodată. Dostoievski avea dreptate.