la colț de stradă acolo unde soarele își dă mâna cu vântul nebun și ploaia bezmetică
un morman de zdrențe și-un cărucior abandonat trădează
trecerea prin asta lume a celui mai mare visător.

privește nemișcat un punct fix de la orizont (mi-a spus)
și vei putea desluși buzunarele cerului
din care se revarsă în lume o zi plină de mirosul speranței

cerul este o mare răsturnată, unduită sau năvalnică
ce-și ascunde minunile în față celor prea grăbiți ca să-i afle secretele
și de cele mai multe ori vorbește asurzitor cu vocea tăcerii

fiule, ai pătimit destul în viața asta. toate care ți-au fost date n-au fost decât încercări
deci iartă-mă așa cum ai ierta greșiților și ca răsplată pentru-a ta statornicie
cuvantul. ți-l dau în dar. să te bucure, să te amărască. să te ierte, să te certe. să te uite.

ca un foc negru noaptea mă cuprinde. mă las învăluit, mă las purtat
stele mă petrec cu priviri îmbibate de moarte, șoptind
să te așezi la capătul vieții ca să-ți tragi sufletul. tu, viață trăită în fugă

lumina ușor tremurată, ca o durere ascunsă mă ia de braț: e timpul…