Puterea unei dalte fine
a stat odată într-un șir
de umbre tăinuind cuvinte
și în prezentul unui câmp
de forțe alternând iubirea
cu gestul nenăscut de Lună
când soarele albea prin verbe
și răsărea adânc în noaptea
cuvintelor neîncropite
în mâna Sculptorului Orb

Era un soare alb albastru
prin gheața lumii fără om
când înnecând în vid prea plinul
Cel Viu
tăcând vorbea spre Cruce
și promitea scânteia vieții,
prin moarte prea călcând miop,
acel ce primul se va naște
din hăul unui vis,
un corp

Un corp ce imita o sferă
prin planul simplu sângerând
Probabil rana-n stratosferă
o inventa tocmai atunci

De ce să râd acum în pumnii
care usucă tremurând
metafora-unica salvare
din nimbul unei lumi de orbi?

De ce să uit că eu pot scrie
fugind printr-o icoană simplă
spre ceea ce mereu rămâne
un stâlp al casei unde unghiul
mi-arată calea către mine
și mă cutremură adesea
când pleoapa cade peste tâmplă
și totul se adună-n punct?

Și da,
am re-nceput iar fuga
spre punctul care mă adună

Și da,
mă simt mult mai întreagă-n sine
atunci când râul de cuvinte
se-adună iar și iar în trupul
prea obosit să se mai miște

Și da,
îl pot sculpta ca Orbul
cu sunetul trecut prin mine
păstrând vibrația și codul

și-l pot lăsa odihnei pradă
când sufletul călătorește
printre cuvinte iar pe drumul
metaforei scăpării-n Sine

Anne Marie Bejliu, noiembrie 2021