cântecul pe care îl cânta era grav,
ca plânsul noaptea când fulgerul cade
și lacrimile pot atât de multe să ducă.

purta cu ea o delicateță cotidiană, poate chiar rugăciunea,
își număra cu atenție pașii dintre două tăceri.
poate era un înger fioros de uman sau poate
o fereastră de aeroport deschisă peste lume...
știam că întoarcerea acasă ar putea fi dulce,
dar totul căpăta în gura mea un gust persistent de lacrimi.

oprește-te, i-am spus, vreau doar să te înving
și apoi să împart victoria mea cu tine.
nu mă împinge de pe stâncă și nu mă întreba
de ce viața începe și se termină cu un plâns?
ochii mei sunt doar ascunzișuri pentru cuvinte.
știu că m-am rătăcit dar am cunoscut viața pe drum.
am învățat să caut speranța ca pe o scoică rară pe o plajă pustie,
ca pescărușii pe o mare înghețată, așa dansam în jurul vieții
ca să-mi alung de sub piele frigul.

ascultam vântul șuierând între cuvinte străine.
cineva a schimbat muzica, o mână invizibilă de umbră sau de aer
a împrăștiat iepurii ce-mi aleargau sprințari prin memorie.

e dimineață, va trebui să mă întâlnesc din nou
cu mine în oglindă
și lumea va fi iar un zid iar viața o bucată de iarnă.