de când ai plecat
un timp de zgură s-a depus pe blocuri pe
aripi pe sufletul meu mă plimb
printre plopii fără soț și frunze de zgură
luate de vânt îmi intră în gură în ochi ții minte
când prin orașul acesta mână în mână
vânam inorogi și un timp de un verde crud
îți înflorea în ochi? acum
a încremenit până și fumul furnalelor ah
nelipsitul fum cu miros de pucioasă
prin care noi doi
treceam fără măști de gaze respirând
gură la gură un câmp de lavandă știut numai
de noi în paradisul nostru acum
îngerii sunt de cenușă și un cer de zgură
mă apasă pe piept până și
prietenul meu imaginar a încremenit ca o
statuie în parcul central știi tu
poetul costel care făcea pipi în pat și spera
să ajungă contemporan cu cărtărescu cel zis
pană de alean/ cap de buzdugan/ cu boiul plăvan/
care ne învăța la seral cum se toarnă
șarja țaglă în poemele lui nietzsche
cât despre mine liebe salome
află că nu m-am schimbat și chiar dacă ochii
mi s-au încețoșat mâna mi-a mai tremurat
încă desenez pe case pe oameni pe cer
chipul tău așa cum mi l-ai lăsat
cu părul decolorat de mângâieri
cu buzele înspicate de mister
cu trupul acoperit
de o veche scriere cuneiformă