azi am văzut câinele bătrân al vecinei adormit
într-un morman de frunze de castan,
i-am spus - bătrâne, îmi iau la revedere de la tine, ești un câine bătrân și bun
și l-am mângâiat cu mâna mea moale și fără mănuși
iar el a adormit din nou, pleoapele lui s-au țesut una într-alta de parcă spunea
vedeți că visez, nu mă mai treziți, visez un alt câine mai tânăr care adulmecă
nu toamna, ci primăvara, în aer,
focurile din primăvară au alt miros

toamna e a madonelor care se rușinează că sunt femei
care se sperie de Bunăvestire și plâng la Răstignire,
de parcă cerul tot se răstignește pe pământ ca atunci când e furtună
și toamna mai ales madonele dansează cu brațele adormite,
fiindcă soarele e de culoarea cămilelor și ele au umerii grei și colțuroși,
vreme de câteva săptămâni prin deșert își poartă răscrucea în furca pieptului,
nu tresaltă precum domnițele lui Botticelli presărate cu floricele și dantelă,
au altă culoare a buzelor, vineție, și îmbracă straie sobre
care țin umbră pământului

miroase a acru, miroase a beci ud și rece, aici unde toamna
execută triplu Lutz prin ploaie și vânt pe caldarâmul orașului mare
și câinele bătrân al vecinei e roșu-portocaliu ca frunzele