Aud cum stropi se sparg peste o stâncă
șerpuind printre veștede frunze ușor,
privirea mi se pierde prin valea adâncă
urmărind un pârâiaș, curgând încetișor.

Umede ramuri îmi arată cărarea
cu foșnet de frunze lucind în asfințit,
mă opresc din drum să îmi trag răsuflarea,
fericit gustând din al naturii loc sfințit.

Dar cât timp o să mai pot vedea eu oare
ale naturii eterne minunății,
mi s-a dat ca dar a vieții dulce floare.
Doamne, pe pământ... umblând, cât mă mai ții?