Mai oftată, spaima nopții, cât, sub lună, să mă roage
Dar, eu, nu priveam spre dânșii sau spre cele trei oloage
Ci, în lacrimi, mai uscate, de-mi ștersesem ochii-mură
Din pădure, să mai lepăd voal stejarului, obscură...
**
Hei, oloagele, Bai-lumii!, nu mă țineți după fustă!
Ci priviți-o cum se zbate taina tălpii, ieri, robustă!
Încă am brățări pe oase și-i mi-i părul ca un râu
Când de mână-n-mi țin copiii printre spicele de grâu...
*****
Din pădure, iar, viniră, lucrătorii la cârlige
De prinsese, iar, căsuța pădurarilor să strige!
Oare-aveți vreo rea fătuță? oare bună e și-n casă?
Îmi părea, că,-n depărtare, e pădurea luminoasă.

Mai oftată spaima nopții, cât, sub lună, ca să dreagă
Dacă omului cu lemnul, de m-aș da, de flori, și-întreagă
Ci, în lacrimi, mai uscate, de-mi ștersesem ochii,-aici
Veselă, de o să-mi depăn pânzele de licurici;

Dacă, azi, plăcut, privit-au ochii tăi, de sub oglindă
De, frumos, mi-am strâns năframa și tot mărul meu, din tindă
Tu mă ia, acum, de mână și la popă ne-om `sfădi
Ca să-ți las cunună-n casă, multe mere la copii...

O năframă de mătase, inuri cum se legănară
Preafrumoasă ți-e mireasa? O iubeai sau te-împresoară?
Cred că-mi pare, n-am văzut-o, iar trădarea mă-înspăimântă
Însă, pasărea de zahăr, în ogorul meu, ne cântă.

Vindecaseră, ieri, trupul, osul meu era prin țară
Și apoi, desăgi!, mersesem să găsesc de-o căprioară
O, năframă de mătase, inuri iar se-înspăimântară
Preafrumoasă e mireasa? Spaimă-n mine, i-bătrâioară?

Ani la rându-n cetățuie, o cătam de e frumoasă
Ori dacă piciorul dânsei e prin apa oglinjoasă
Ca să-i țină cumpănirea, ochii ei albaștri, mari
De-are ani, atâți cât face un cimpoi sau lăutari.

De oftată-i spaima nopții, cât, sub lună, să mă roage
Însă nu priveam spre dânșii sau spre cele trei oloage
Ci, în lacrimi, mai uscate, ...Îi ștersesem ochii-mură
Din pădure, să mai aflu, că mi-a face prăjitură...

Ce mai faci? E grea pădurea? Și ți-s stelele prea grele?
Chiar mă placi? ”Atunci, prea dragă-s, lângă păsările mele”
Numai pasul tău, prea albă-s, să te-îngâne,-alunecând ...
Și nu vreau ca viitorul, de-ți sunt dragă, să mai cânt...

Ochii mei, de pâini, părură și mi-i părul ca un râu
O să-ți țin, de frig, copiii, printre spicele de grâu
Hei, oloagele, ieri, lumii, nu mă țineți după rochii!
Că mai dragi, în omul ista, îmi sunt buzele și ochii!

Ochii mei, de plânși, zăcură, de mi-i părul ca de vânt
O să-mi țin, de drag, copiii, printre spice și pământ
Hei, oloagele, ieri, lumii, nu mă țineți pe la fustă!
Să nu știe spaima lumii, de mi-i calea, mult, îngustă!

Plângi, mireasă, plângi, acuma, că te cotă pe la sire (n.a. fire)
Chiar în catul cu părinte, și-o să-ți vină-un dar și mire
Și de ești, preafericită, să îmi dai de trei plăcinte,
Că norcu-ți intră-n casă, mult frumos, și e cuminte!

Rîzi, mireasă, plângi, acuma, că te cotă-n fericire
Chiar în catul cu părinte, de te-o da pe la iubire
Și de ești, azi, mai frumoasă, ține-ți calea pe din dos
Nu îi spune, iată, lumii, ți-ai luat un om frumos...

O să `lucre prin pădure? Ori, ogorul l-a prăși?
Să nu crezi, mireasă scumpă, că în lume-s duioșii...
Și în sat, din doi, să mergem, pe la cumpeni cu mărgele
Să vedem dacă găsit-am toate lacrimile `tele...

O să taie, iar, copacul, preafrumosul pădurar
Or spre pasul tău prea moale, se va face făurar
Căci frumoasă ești și dulce, `blesemarea nu te-ajungă
Numai oile ce calcă cu toți câinii pe la strungă.

Plângi, mireasă, cununița nu e pentru altă fată
Mult frumoasă, de crescut-a numa-n lapți și ciocolată
Te-o privi, mai de depare, și-a `videa dacă în casă
Șade, chiar, o fată bună, de i-e fata rușinoasă...

Râzi, `mereasă, te-nturnară grele doruri, din pădure
Să îți lași din nou piciorul dintre spinișori cu mure
Plângi, mireasă, cununița nu e pentru altă fată
Mult frumoasă ești la față și ți-e inima curată.