N-am mai avut timp de scris poezii sau alte chestii asemănătoare
Care flutură pe corp precum velele pe corabie care te duc, te duc
Pansamentele, hainele, așternuturile și tot ce mi-a aparținut vara asta se vor arunca
Din camera de unde ne-am iubit trebuie să ies golită, spălată, decontaminată
De visuri, idealuri, planuri și cam tot ce m-a țintuit la pat în delir cu tine
Pereții albi, ozonul au trecut prin vene, fără a mai ști care este diferența
Dintre zid, tencuială, aer curat, praf, plasmă, îmbâcseala gândurilor
Totul ca un bol alimentar din care făceai și tu parte, te mâncai, te nășteai
Mureai de la sine pentru sine ca o bacterie în plină evoluție fără să știe
Ce-o așteaptă, dacă pe viitor va avea branhii sau plămâni, aripi sau picioare
Totul într-un malaxor, extaz și iar rupere de nori, un circuit al iubirii
În natura ei hidoasă, transpirație și îngheț pe aceeași piele
Care până la urmă crapă ca orice suprafață netedă care nu rezistă la intemperii
Mă uit în jur și parcă vreau s-o iau de la capăt, dar când mă gândesc
Că iar am de lipit cioburi, bucată cu bucată, zi cu zi, bubă cu bubă
Prefer amestecul omogen de apă cu pământ care nici nu mă naște
Nici nu mă omoară, mă menține la stadiul de mormoloc
Apa curată e foarte departe și mereu se pare că se cheamă foaie