Prin decesul cuiva –
taină al cărei nume vacant îl știu și a cărei realitate nu o
putem cuprinde –
rămâne deschisă până în zori o casă în cartierul de Sud,
o casă neștiută, pe care nu sunt sortit s-o revăd,
dar care mă așteaptă în seara asta
cu lumină trează în ceasurile târzii ale somnului,
încercănată de nopți de suferință, deosebită,
încărcată de amănuntele realității.

Mă îndrept spre priveghiul la căpătâiul mortului,
mergând pe străzile elementare ca niște amintiri,
prin timpul îmbelșugat al nopții,
fără alte semne palpabile de viață
în afară de câteva siluete nedeslușite rămase până la ora închiderii
și un fluier singuratic.

Cu pas domol, înarmat cu așteptare,
ajung la colțul străzii și la casa cu poarta larg deschisă pe care
o caut
și sunt primit de oameni înveșmântați în gravitate,
vechi cunoscuți ai părinților mei,
și nivelăm destine în încăperea unde a fost pus sicriul,
care dă spre curtea interioară –
curte aflată în puterea și integritatea nopții –
și spunem, fiindcă realitatea e mult mai vastă, lucruri indiferente
și suntem nepăsători și argentinieni în oglindă,
iar ceaiul de mate, sorbit din aceeași tigvă, măsoară
orele deșarte.

Sunt mișcat văzând cum măruntele deprinderi
se pierd, ca la orice înmormântare –
raportul obișnuit cu cărțile, cu o cheie, cu un trup printre
alte trupuri –
Știu că orice privilegiu, oricât de mic, ține de miracol
și nu-i de lepădat prilejul de-a lua parte la acest priveghi
la căpătâiul unui necunoscut: Mortul,
pentru a însoți și a păstra prima lui noapte petrecută-n moarte.


(Priveghiul ofilește fețele;
ochii noștri se sting privind spre înalt, ca ochii lui Iisus.)

Dar mortul? Acel ceva de necrezut?
Realitatea lui e alta decât a florilor ce-l acoperă.
Ospitalitatea lui la despărțirea prin moarte
ne va lăsa încă o amintire pentru timp
și străzile grave din cartierul de Sud pentru a ne pătrunde cu
timpul de farmecul lor
și boarea-ntunecată pe fruntea întoarsă
și noaptea ce ne scapă de apăsarea cea mai grea;
prolixitatea realului.




traducere - Andrei Ionescu