Admir cum ceru-n aur se schimbă la amurg
Și cum, pe scări în flăcări de nori, seara coboară.
Cu-aripi de vis fantastic, eu urc spre Demiurg
Și-L rog să-mi țină-amurgul pe loc, așa... 'ntr-o doară...

Primirea, dacă-o merit, atunci, din întâmplare,
Poate chiar seri mai lungi I-aș cere să-mi ofere
Și chiar apusu-n răsărit să-mi mute, cu-o sfântă îndurare,
Căci o mutație e-un fleac și-i modă cu repere,

Iar prelungirea-aș face-o cu zbateri pământești,
Blocând zeci de erori din vechile deprinderi
Cu zboruri în zigzaguri ori salturi mari, vulpești,
Spre-a deruta capcane de ucigașe prinderi.

Aș fi mai doct în predici cu fiecare-n parte
Schimbând banalu-n geniu și-aș stinge avalanșe
Să-nfrunt amare valuri cu-imersii dulci, aparte,
Iar coapsa îndoielii aș frânge-o-n mari revanșe.

Stihiilor hidoase, dospite-n vrăji intruse,
Din smârcuri cu zănatici ce vor schimbarea lumii,
Le-nalț ziduri de raze ce ard porunci impuse
De cei cu chipuri hâde ieșiți din smoala humii.

Trăind pățănii multe, scăpat de ele-odată,
Primul efort l-aș face să smulg mulțimii blânde
Vrăjiții ochelari ce toate-n roz le-arată
Far-a vedea prăpăstii de trupul lor flămânde.

În lumea zguduită de-o gravă nebunie
Ai azi o misiune de jertfă și credință
Care-n dureri ți-impune o mare datorie:
Să lași ceva în urmă, la toți de folosință !

Glen Ellyn, 1 iunie 2021