Aceasta este dezvăluirea unei taine
ce a rămas ascunsă numai din pricina inutilității și neglijenței,
taină fără mister și fără jurământ,
întreținută doar de indiferență:
din obiceiuri e făcută, ale oamenilor și înserărilor,
și păstrează uitarea, chipul cel mai sărac al misterului.

Cândva, în acest cartier exista o prietenie,
o poveste cu aversiuni și afecte, ca tot ce ține de iubire;
abia dacă dăinuie această credință
în câteva fapte răzlețe sortite pieirii:
în milonga ce pomenește de Cinci Răspântii,
în curtea precum un trandafir nemuritor lângă zidul înalt,
și inscripția ștearsă din care anevoie se mai poate citi Floarea Nordului,
în grupul de tineri strânși la crâșmă să joace cărți în acorduri de chitară,
în memoria încremenită a orbului.

Această iubire risipită e taina noastră tristă.

Un lucru nevăzut dispare încet-încet din lume,
o iubire care nu e mai cuprinzătoare decât o melodie.
Se depărtează de noi cartierul,
balconașele bondoace de marmură nu mai înfruntă cerul.
Iubirea noastră speriată se pierde în nepăsare,
steaua de la Cinci Răspântii e acum alta.
Dar fără zgomot și fără contenire,
în lucruri răzlețite, așa cum sunt mereu lucrurile,
în arborele de cauciuc cu nestatornicul său cer de umbră,
în streașina în care scapără lumina soarelui în zori și la asfințit,
dăinuie acest fapt cuviincios și prietenesc,
această loialitate obscură pe care cuvântul meu
o numește: cartierul.


traducere - Andrei Ionescu