Singurătatea ca un castan înflorit în pustiu
bucură ochiul și mușcă adânc
din fila următoare a romanului scris neterminat parcă
între două lumi ciudate
una pare a fi a pandemiei iar cealaltă
cea de dinainte și de fapt
cea intensă din mine
fragmente răzlețe din copilărie risipesc lacrimile
poate dulcege, poate nu,
ale femeii în care mă întrupez iar și iar, zi de zi,
după un joc de șah în vârf de corn de unicorn
și un coif care se destramă în fața ochilor mei
însetați și acum
de jocurile pe care mi le dăruiește Victor,
clovnul din mine

Cât poate îndura fiecare singurătatea unui
castan înflorit în pustiu
pentru că o sămânță de poem
a fugit nebună cu vântul
și s-a hotărât să putrezească a viață acolo? Cât?

Anne Marie Bejliu, 8 mai 2021