Eram odată un surâs împărțit lumii prin patru mâini
eram un gând amplificat prin portavocea inimilor și rostit pe verticală ca o undă ce apoi simțeam că se întinde în cercuri tot mai mari
pană devenea realitate
eram doar eu uneori dar aveam chipul tău în spatele globilor vederii
și tot ceea ce cream era din două minți, din două vise împreunate,
erai doar tu uneori dar nu te dezlipeai de placenta mea,
erai acolo, printr-un vârtej prinsă de aura muntelui
erai o vale, dar aveai mereu apa cu care dădeai viață.

Acum surâsul deși are lacrimi este o pace,
s-a așezat ca mormolocul pe fundul apei, în nisipul fin, auriu,
acum gândul a devenit o mare de unde ce cutreieră canioane însetate
acum și eu și tu
am devenit noi
noi nu ca doi,
noi ca eu
noi ca tu.

De mâine soarele poate să ne surprindă cu absența lui de pe înstelare
de mâine apele poate vor seca
pomii se vor arde de durere și vor dispărea
de mâine poate trupurile noastre se vor descompune în atomii primordiali
dar noi
ca un eu
ca un tu
vom rămâne
și asta pentru că iubirea rămâne veșnic ceea ce este,
Dumnezeu.

5 aprilie 2021