Aud tălăngi din văi cum vin spre mine...
Amurgul piere lunecând prin aer.
Mai trist se face-al șipotelor vaer,
Mai tristă pacea sfântă-a mănăstirii.
Ce dulce sună-a seară armonia!
Prelung trezește glasul amintirii!
Simt luna iar cum urcă pe coline
Și cum deschide porțile visării,
Ștergând prin zări pastelul înserării,
Turnând în suflet larg melancolia.
Simt ochii mei ce nu mai pot să vadă...
În sufletu-mi pătrund din gol de noapte
Lungi freamăte de vânt prin brazi - și-n noapte
Izvoare plâng sub poduri de zăpadă.
Răzleț răsună un ecou ... și tace
Ducând cu el o ne-nțeleasă vrajă.
Tovarăș zvonul apei se desface
Adormitor, cu veghea mea de strajă.
Era-n amurg pe țărmuri apusene
Când rătăceam în urmăriri deșarte
Simțind că nicăieri nu se desparte
Făptura mea, de vise letheene.
Zadarnic portocali cu rod de aur
Mă așteptau, și-n van, în chip de-argile
Tanagreene, în apusul zilei
Plecau femei ca să culeagă laur
Pe când aezii se-ntreceau pe strună...
Nu mai credeam în spusele Sibilei
Că Ea veni-va-n răsărit de lună
Cu ochi muiați sub mătăsoase gene,
Purtând pe brațe fragede zambile
Într-un amurg pe țărmuri apusene.


Și Ea veni - Profilul efemeric
Se zugrăvi pe ceruri de lumină,
Se oglindi în ceruri de lumină
Ce se boltea pe mări de întuneric.
Și jocul razei rupt în vii răsfrângeri
Nimba în valea vecinicilor plângeri
Un chip dintr-o planetă mai divină.
Pieri din ochii-mi totul" vis și lume.
Se stinse universul - Ea rămase.
Și luna ce urcă prin țări de brume,
O adumbrea cu raze de mătase.
Pieri în suflet totul, amintirea
Trecutului se șterge la privirea
Unei copile rătăcită-n lume...
Și dureros, pe țărm săpat de ape,
Eu am cules-o numai din privire
Și am răpit-o sub închise pleoape,
Am dus-o-n țări cu vecinică zăpadă...
Apoi din ochi ca pururea s-o vadă
Mi-am smuls lumina lumii trecătoare.


Și am lumina feței Ei pe veci,
Călugăr orb sub boltă fără soare
Închis în paza zidurilor reci.