I.
ori te spânzuri/ ori te-neci/ ori la colectiv te treci poemul începe scrâșnind din dinți în crivățul din bărăgan stăm la givan în cuină la doda ruja arde o lumânare sfioasă flacăra ei proiectează pe peretele căminului cultural o lumină nefirească marca mosfilm în noi se aud lacrimile căzând grele ca o mână de pământ a murit eroul basmelor noastre nimeni nu știe cum îl cheamă nimeni nu știe al cui este dar toți îl priveghem fiindcă semănă cu morții noștri dragi fugiți în munți la partizani trupul lui de lumină ține frâiele unui cal măiastru/ cu copite de alabastru a venit vremea să-i descântăm de albastru doda ruja găina neagră a tăiat/ 99 de cruci a înălțat/ pe cale/ pe cărare/ să fie de luminare/ să-i fie de iertare/ celui așteptat în cer

II.
pe vremea când d-zeu declarat dușman al poporului era deportat în bărăgan uica iosâm picta în locul lui gol din icoane chipul eroului necunoscut frumos mai e doamne ca o șteblă de busuioc am spus noi cei adunați la priveghi și toți ne-am rugat ca mâine poimâine la ultima coasă să ne trezim cu el la masă cu toți morții noștri dragi un lung pomelnic ce umple biserica la sărbători

III.
într-un colț 2 babe descântă de vremuri bolnave de moroi/ de strigoi/ cu 3 picere dinapoi/ de 4 împiedicat/ de 5 dăochiat atunci găina neagră a strigat numele mortului pe limba veche a necuvântătoarelor imediat pământul s-a cutremurat și antihristu’ ce spiona pe casă/ cu urechea bengoasă a coborât dintr-un i.m.s. cu copita despicată/ cu suflarea-nveninată a strigat actele la control mama voastră de sabotori! eu am ridicat sfios din umeri și i-am arătat buzunarele cusute dom’ majur banditu’ ăsta n-are la el decât o fotografie de pus pe cruce dar chipul e atât de șters de soare de ploi că tare mă tem că e vreun strigoi