De ce ne pierdem în nimicuri și căutăm nefericirea
De ce în sufletele noastre reci pălește strălucirea
De ce ne pervertim în lume și ne golim de vise
Speranțe și dorințe vii atât de agresiv ucise?

Suntem doar fire de nisip pe plajele uitate
Perfecți în lăcomii și pofte, crudă infirmitate,
A neputințelor lumești și-a zilelor sordide
A slăbiciunilor cumplite și-a vitejiilor stupide.

De ce ne ținem dinții strânși când ura ne-mpresoară
Și ne crucificăm voit pacea interioară
De ce ne credem mai frumoși, mereu strălucitori
Când știm, de fapt, atât de bine că suntem muritori?

Suntem fărâme-n Univers, suntem mici siluete
Umbre-neant ce trec grăbit prin căi și prin comete
Nici n-apucăm să ne aprindem ca o scânteie vie
Că ne și stingem imediat încă din temelie.

De ce ne amăgim amarnic în țarcul nostru mic, meschin
Crezând că totul e sclipire și viața toată un festin
De ce-am uitat să fim frumoși, să dăruim iubire
Și am fugit de slăbiciuni, sporind în risipire?

Atât de multe întrebări și tot atâtea remușcări
În ale noastre clipe rare de palide-ncercări
Să ne răspundem cu blândețe și cu înțelepciune
Că viața noastră toată e simplă deșertăciune.