Două frunze gălbioare,
Cu basmale ruginii,
Zboară prin livezi și vii,
Căutând un strop de soare.

Cum pluteau peste o apă,
Animate de un vânt,
Una cade pe pământ,
Alta cizmulița-și scapă,

Într-o baltă pustiită
De ștrengarul Brumărel;
A pierdut și-un ciorăpel,
Și șoptește necăjită:

”Rogu-te toamnă, ia seama,
Strigă-ți vântul căci e rău,
Mi-a rămas colo,-n dudău,
Ciorăpelul de la mama!”

Cu un moț zburlit în creștet,
Un scaiete a foșnit,
A oftat și a scrâșnit,
Când văzu câmpul că-i veșted.

Trece ziua flagelată,
Mai mică, cu guturai...
Eu văd toamna ca un Rai,
O pictură pastelată.