Când calc călcâiele mă dor
și-încerc să calc fără s-apăs, ușor.
Bobii de rouă-i simt când calc
încinși sub talpa mea cum ard.

Și pașii mi se-împuținează
ca ziua care trece de amiază.
Calc umbra care se întinde
din noaptea care mă cuprinde.

Simt vârful pietrelor pe care
le apăsam cu talpa mea de soare
cum încă taie în carne și pășesc
încet, încet să nu îl risipesc.

Privirea îmi caută adânc
împiedicată-n pașii mei de prunc
să-alerge să-învețe ca să sară
prin stele în fiecare seară.

Călcâiele mă dor, mă dor.
Pășesc încet, încet, ușor, ușor.
Un fir de sânge în urmă se întinde.
Durerea ce o port mă prinde.