Sufletul meu. Te chem la spirala din veac;
Concentrează-te asupra ascensiunii,
asupra meterezelor ruinate,
care se sfărâmă,
asupra aerului sfârşit al aştrilor,
asupra stelei ce fixează polul ocult;
canalizează fiecare gând rătăcitor în faza
în care gândirea se împlineste:
cine deosebește sufletul de umbre?

Egoul meu. Spada consacrată, pe genunchii mei,
este a lui Satō, veche dar intactă,
încă tăioasă, încă precum oglinda,
încă neîntinată de trecerea secolelor;
acel înfloritor brocart, acum uzat,
din mătase, sfâşiat parcă din rochia
vreunei curtezane, răsucit
în jurul unei teci de lemn,
zdrenţuit, el mai poate încă
proteja searbăda podoabă.

Sufletul meu. De ce păstrează omul în fantezia-i,
când nu se mai află-n floarea vârstei,
embleme ale iubirii şi războiului?
Gândeşte-te la noaptea ancestrală care poate,
numai de imaginaţia ar disprețui lumescul,
şi cugetul rătăcirile-i
de la una, la alta și la toate celelalte, să
elibereze de povara morţii si a naşterii.

Egoul meu. Al treila din spiţa sa, Montashigi,
cu cinci sute de ani în urmă o creă,
în juru-i numai flori din cine ştie ce brocart –
purpura inimii – şi toate acestea le văd
ca semne ale zilei, in faţa turnului, al
nopţii emblematic, şi invoc,
precum soldatul, privilegiul
de a săvârşi, încă o dată crima.

Sufletul meu. Plinul acestei faze se revarsă
şi picură prin fluxul minţii
până asupra-i se abate chinul
surzirii, al muţirii şi-al orbirii,
încât judecata nu mai distinge
eu, a fi, de eu, a trebui, eu cunoscator de eu cunoscut
altfel spus, tinde spre Cer;
doar cei plecați pot fi iertati,
dar cand o gândesc, limba-mi e de piatră.

II

Egoul meu. Fiinţa vie-i oarbă şi-şi bea stropul.
Şi ce dacă sanţurile sunt mizere?
Şi ce dacă trăiesc totul înc-odată?
Să înduri truda maturizării;
umilința infantilităţii; chinul
tânărului care bărbat devine;
barbatul incomplet şi durerea-i
se înfruntă strâns cu stângăcia-i;

dar bărbatul complet între duşmani?
Cum în numele Cerului poată să fugă
de-acea forma sărăcită, degradantă,
pe care oglinda ochilor răutăcioşi
o reflectă-n privirea-i, până când, la final,
crede ca-acea formă-i a sa?
Şi la ce serveste fuga, dacă onoarea
îl găseşte-ntre rafale glaciale?

Ma mulţumesc să retrăiesc totul,
de mii de ori, de-ar însemna viaţa s-arunc
în cuibul de ouă de broască a râpei
unui om orbit, un om orbit care-i
loveşte pe alţii-asemenea;
Sau în cel mai roditor şanţ,
nebunia ce o face omul
sau trebuie să o îndure, de ispiteşte
o femeie mândră, nedemnă de-al său suflet.

Mă mulţumesc să caut izvorul
fiecărei fapte, gest sau gând;
măsoară totul, îmi iert totul !
Când cineva ca mine nu regretă
atât de dulce e plăcerea în suflet
încât trebuie să râdem şi să cântăm,
şi tot ceea ce există ne binecuvântează,
iar tot ceea ce privim binecuvântăm.