Atinsesem cu mâinile era o umbrelă ca să apăr ploaia de toți acei oameni
începuse să plouă de sus sau de jos
iar eu deschisesem umbrela și protejam ploile răgușisem
era frig era noapte era despre lapte
era frig cum să aperi gerul de frig sau căldura de soare
ștrumfii desigur sunt mai drăguți dacă afară e primăvară iar cireșii îți spun ”hey!”
vezi, să faci niște dulceață bună copilelor
am intrat mulțumită în casă am dat drumul apei aș fi vrut
să fac un duș să fiu din nou sub ploaie și să mă apăr
unde naiba-s umbreliștii softiștii pugiliștii
ascultam apoi ceva soft erau păsări care răgușiseră
pe afară erau nori pe afară era ceva foarte moale și o lună albastră
mai ales bărbații de-afară băteau, cu pumnul, în masă
cum, naiba, o fată cu o umbrelă apără ploaia
ia să bag eu umbrela sub masa lor curată
și să intru sub duș
apa curge din abundență sunt murdară de gânduri
și un abajur ciocolatiu sclipește în noapte
abundența luminii e certă dar unde naiba e ștecherul
la ce leagă ăștia abajururi pe-afară mai ales că
toarnă ca la potop;
apoi pe bărbatul acela nu l-am mai întâlnit, se făcuse o punte prea caldă, de nori, peste lume
de sus, se așterneau pături de lână peste lume - ca să mă încălzească și pe mine
strop de lână în cântec. ploua abundent chiar și peste fântâni
îmi pare că toată lumea este, în astă noapte, un fel de imn negru
probabil impresia pe care frunza cea neagră o lasă atingând de zăpăcită fereastra
a băut apa
e neagră din cauza asta de noapte firească e amplă stele nu se-arată când plouă
sclipesc abajururi și becuri
și sunt bărbați la ferestre
masa lor este o masă de joc numai așii zâmbesc păcăliți în rest damele sunt patru prostite
nu-s eu pachete de joc și mult unt în pachețele
și dacă nu am mai gândit, trebuia, eu nu mă simt astăzi noir - sunt sclipici - pe afară e noir e o noapte de noapte
nici măcar noaptea nu mă ating pe picioare să văd dacă sunt sau nu sunt desculță
este un fel de smântână care atinge chiar și frunzele de la geamuri probabil numai smântână iese din casă
îmi beau laptele dar încă nu pot adormi, numai fetița mea doarme
eu sunt fetița mea eu sunt eu îmi aduc aminte că mai demult se făcuse de-a frunză căzută
și nu eram decât impresia că dudul duduia de prostie mă căsătorisem într-un templu
luminos
nu avea nici măcar un zvon de becuri ci era numai aripă albă de pasăre
apoi templul s-a făcut zvon
l-am dat afară din lume și preotul nu s-a mai întors de acolo de unde plecase
era luminos
și nu mai era noir peste noapte decât în mintea mea mă făcusem una cu soțul meu
pe care nu mi l-a dat dumnezeu până când nu m-am făcut fetiță și, din nou, inocență
ia! să mă joc cu degetele lui, întruna, că e foarte al meu și îi pasă
dintr-o dată îl visasem
mă ținea în brațe la urechi purtam o simfonie cu păsări cântam păsări
tont ce ești și prostuț
nu le alungaseră pe sărmanele păsări nimeni
de ce?
și mă răneau și nu am să port niciodată cercei
laudă păsărilor
și un ecart filosofic
și eram rănită de păsări dar nu voi scrie azi numai un poem
foarte absurd ci o să îl închei

foarte repede

nemaizicându-ți nimic.