întotdeauna când am asistat la decapitarea mariei- antoinette
sângele de pe gâtul ei urca prin mine
crinii lui solomon se uscau
fără să mai înflorească
o umbră de câine pe mâna călăului
singura mea existență dăduse greș
discutam despre poezie ca despre ultima picătură de viață
ea mă condamnase la moarte eu o condamnasem la viață
amintindu-și prea plinul găleților de țărancă duse pe cap
atât de dreaptă mai luminoasă decât luna plină
mi-era dor & nimic nu era îndeajuns pentru o moarte sublimă
ea mă urma cu cofa bunicii de când era învățătoare prin 1920
într-un sat din argeș se trăseseră cu tunurile comandate de iorga
bunica mea nu murise avea șapte –opt copii
mi-a cerut buletinul cine sunt dacă pot fi considerat nepot
dacă sunt din vestitul neam al dedalizilor
care au făcut independența româniei
& ea și -a născut copiii în căruță
urcându-i copăcel precum viermii de mătasă
pe drumul chinei
ia a luat-o cu dânsa în lumea nemuritorilor
matisse a privit-o îndelung
și china devenit tablou în închisorile lui mao
în caz de remember
grotescul absurdul & crima sunt sinonime perfecte
am vrut să le despart să te despart de mine
moon
să mori din sufletul meu
precum un curent literar insuficient evoluat din prea multă pudoare
erai atât de mult în mine
orbitor soarele mult prea mare în doliu
frumoasă
am decis să mor
deși de mult te-am condamnat la moarte