Te rog, mă lasă să îmi scutur de pe umeri
florile pline de ale fluturilor nuduri!

Terebentine, aripile lor m-astupă când respir
cu-aromate și insuficiente cupe de venin.

Rămâi! Îmi stai aproape!
Sunt apăsat de al lor zori.

Tot cerul nopții verii pare
a nu purta în spate numai sori…

O, parfumată-mi stai! Oprește-te!
Așteaptă, să mă dezbrac de Rai!

Dăruie-mi, rogu-te, ființei nisipul din clepsidre
cum în aripi zborul își află plutirea năzuinței.

Nu mai pot să respir, nu pot să te mai strig!…
Zbateri de fluturi goi mă împresor cu frig!

Te rog, de data asta, din mine ia-mi lumina
și din culoarea ei în piatră scrie-mi vina:
„E condamnat la moarte că a purtat în spate
umbre de rădăcini ce înfloreau prin toate”!