din când în când ne traversa tăcerea
în acest uruit devenit de-acum zgomotul de fundal
nu ne mai speria era modul nostru de-a afirma
chiar și apăsând vertiginos pe negație

ce-i drept ne plăceau ploile starea aia de dinainte...
păstram punctul minuscul un fel de big bang al lumilor paralele

înțelepți doar pe sfert tragici lucram hectarul cu iluzii
reușeam diminețile chiar să ne înțelegem undele uitării

(șocul se propaga într-o facilă electrocutare)

oricum ar fi fost, ample, gesturile mele conservau pietrele
în starea lor estetică această sferă de influență
asupra vidului

erau mâinile tale întinse sau... 2 pumnale...?!

un străbun ne-a tulburat visul dându-ne dezlegare:
se cuvenea să rupem lanțurile!


zumzăitori adorând tăcerea i-am dat dreptate lui Dumnezeu:
ne-am văzut în continuare de pânzele fermecate de păianjeni.