azi e prea cald și frica
înnoadă ceva peste lumile noastre

(nu, nu e șalul meu galben
nici frântura de gard electric)


atât de în văzul cosmosului rămânem
în această încăpere îngustă prăbușindu-și compoziția
sufletul ei poate cândva generos confundat acum
cu grămada incertă de rumegușuri

casa
își pierde din concretitudine
într-un fel învață să fie oricum
rând pe rând renunță
la glasurile familiare
la viitoarele cuiburi de vrăbii

își trece o palmă groasă peste o față ostenită.


până când rămâne ideea de casă
această fantomă din răsputeri încercând
să-și pipăie golul să se convingă

că încă are

o ușă o fereastră... floarea mică...
urmele degetelor ce-și lăsau odinioară
dramul de iubire naivă
punându-se cu fatalitatea

numai noi
robotic încă așteptăm


o minune

fără minima conștiință
a sacrilegiului.