Pe năsucul lui Tomel,
Șade Pașa Bâzuel.
Bâz! Bâz! Bâz! un enervant,
Cu o mină de savant.

Tomel și-a sucit un ochi,
Ce haios, să nu-l deochi!
Și văzând așa tupeu,
L-a plesnit...da, ”Aoleu!”

S-a văitat că l-a durut,
Parcă nasul și l-a rupt,
Și-a fugit, apoi s-a-ntors,
Și de energii e stors!

Uf, urâtul Bâzuel,
Stă un scai, șade cârcel,
Nu-l slăbește niciun pas,
Zici că e lipit pe nas!

Ar răcni, ar suspina,
Da jena își oprima.
”Nu se cade, măi, Tomel,
Să smiorcăi, ești băiețel!”

Cum icnea în legea lui,
Țup! motanul din gutui,
Și ce credeți c-avea el?
Pe năsuc, un șoricel.

S-a gândit atunci Tomel:
”Eu îl țin pe Bâzuel...
Da sărmanul meu motan,
Îl suportă pe dușman!”