trece un zvon de clopot sub coasta abruptă,
semn că aici e hotarul prin timp,
că regele pribeag coboară prin hățișul memoriei
unde regi și regine cad dintr-un sac al desăgii în celălalt
aburcați pe umerii unui țăran

cineva silabisește rar pământul și cerul,
și, dintr-un nod al batistei, sfânta duminică
cade pe glie ca o sămânță de cântec înalt,
loc umbros să găsească și de ploaie sfințit,
capetele noastre domnului să le plecăm

cu crucile mici cusute pe ie, altița lui e bogată,
și râurile care curg pe umerii femeii lui sunt line,
și ciucurii năframei ascund păduri neumblate,
e noapte și zi între grumaz și poale,
în jocul durerii cu viața, în jocul iubirii cu moartea

cineva întoarce lumea cu fața către soare,
suntem iarnă și vară, strălucim și ne-ntunecăm,
cu sarea trudei pe brațe și piept rătăcim,
cu oasele noastre subsuoară