Ne întâlnim acum fi’ndcă destinul
M-a pedepsit sau zeii mă urăsc...
Uitasem - recunosc! - de-o vreme chinul
De-a mă ciocni de tine - corp ceresc!

Azi nu ne mai atragem, iar uimirea
Ce o mimăm de complezență, prost,
E încă o dovadă ca iubirea
A fost eternă, până n-a mai fost...

Nu te roși și n-aduce trecutul
Între noi doi; ce-a fost a fost și nu...
Nu mă închin ca toți ceilalți la cultul
Iubirii. Sunt banal; la fel și tu!

Sunt vinovat de singura greșeală
De-a-ngădui greșeala-ți; prea târziu
Am înțeles că e mai bună-o boală
Fără de leac, decât un drum pustiu.

Cum ar fi fost? Cu mult mai rău, știi bine...
Am învățat din toate doar să cad,
Iar viața ta nu ar fi fost cu mine
Călâie fericire, ci un iad.

Regrete?! Nu e timp pentru regrete;
Am mult prea multe drame la activ
Și de le-aș duce-n cuget ca pe pietre
Invidios l-aș face pe Sisif.

Ce-ai mai facut? Te-ai măritat? Cu cine?
Te-ntreb zâmbind, deși n-ascult ce-mi spui,
Căci mai degrabă să te-ntreb îmi vine:
Cum să te uit, iubirea mea dintâi?

N-ai fost un episod, ai fost o lume
Și peste ea pototpul a venit
Firesc. Să ne întoarcem la pronume,
Dar să uităm formulele de-alint.

Nu te acuz. Nu îți găsesc vreo vină
C-am eșuat pe căile lumești;
Nici zeii-n ceruri n-ar putea să-și țină
Un jurământ și-a altuia tu ești...

Azi. Nu-i nimic, căci fosta povestire
Nu-i tragică acum când ea trecu;
Mai tragică i-această întâlnire
În care eu sunt eu și tu esti tu...

Din toate astea totuși trag povată
Că făr’ iubire sunt nemuritor,
Dar fără tine-n nesfârșita viață
În fiecare clipă o să mor.

Dacă-aș putea, nu aș schimba nimica,
Pe mine însumi însă m-aș schimba;
Ca să te pot iubi pe veci cu frica
De-a nu te pierde iarăși, draga mea.

Am spus prea multe! Uită deci de mine
Și faptul că odată ne-am iubit;
Ca din atâta rău să iasă bine,
Să ne uităm de-acum pân’ la sfârșit!

Adio-ți spun și-n urma risipirii
Prea scurtei vrăji, ajungem la acord:
Tu vei porni pe calea fericirii
Spre sud, iar eu - ca Frankestein - spre nord.