Aruncăm între ziduri
orice piatră şi fiecare ciob
cu care natura nu are ce
face, făcând artă pură din
moleculele pe care Universul
le-a lăsat fără nume în războiul
cu epocile prea subtile.

Iar în cetate lucrurile azvârlite
vor deveni toate la fel, obligate
fiind să ajungă armata care va
rămâne pe poziţii chiar şi atunci
când, după miliarde de preziceri,
meterezele vor arde după un chef
ce nu va mai găsi tablete pe care
să fie consemnat, rugându-se de
vânt să-i ducă măcar fumul spre
grămada de gunoi.

Şi noi vom sufla prelung în rocile
şi oalele din fortăreaţa moartă,
sperând
că ne vom creea trupuri noi din ele
atunci când nu vom mai putea
coborî din copaci, neaflând de la
metalele din uzină că,
incredibil de mistic,
sufletele
noastre nu ajung în deşeuri decât
bacterii fără şanse de reproducere,
iar trupurile care vor exploda din
cetăţi vor prefera penele corbului
decât creierii sau muşchii noştri
de la picior.