Știu că sunt poetul zăbavnic sosit să vă cânt prea târziu,
Dar seceta grea de cuvinte mi-a spus să-mi smulg din cer lira,
Căci codrii pe-ntins mioritic cereau să-i doinesc cu glas viu,
Plângând ale lor tragedii când trist le sortisem satira...
Ce multe-ar fi de-nșirat, că s-ar opri din susur izvoarele!
Și-ntâi cuveni-s-ar să-ncep descriind iubiri arzătoare,
Frumuseți, peisaje de vis, cât de sfinte-s mereu Luna și Soarele!
Ce mari fericiri am trăit în lumea din jur trecătoare!
Dar... nu pot. Căci astea s-au spus, iar azi alte scene-s în față...
Trecutul dispare subit, împins dup-o neagră cortină.
În locu-i apare-un coșmar și groaznic de ochi mi se-agață...
Coșmaru-i cumplit: arderi și fum, răcnete tari și-n surdină...
Crime, mulțimi furioase, urlete pline de ură,
Mame plângând, prunci speriați, ceru-nnegrit de furtună;
Lume bolnavă - de moarte fugind cu cârpe și botnițe-n gură...
Totu-un iad! Și iarăși îmi zic: ce lume nebună, nebună!
Desigur, la-așa iad, răspund: da, pe drept merităm -
Căci Terra-i-n destrăbălare și oamenii ei sunt inerți!
De-acee-n genunchi către Domnul, cu toții așa să-L rugăm:
Părinte, de Tine uitarăm... Te rugăm să ne ierți! Să ne ierți!...

Glen Ellyn City, 12 iunie 2020