Ce mult eu mi-aș dori ca să pot înțelege
De ce în viață nu-s doar bucurii?
De ce tot omul prin necazuri trece
Din vremurile sale timpurii?

Muncește încontinuu și tot rabdă
Sperând că, poate, într-o zi,
Va pune capu-n pernă, lăsând a lui corvoadă
Și goi de greutăți i-or fi iar umerii.

Se zbate azi pe mâine pentru o bucățică
Din ce el vrea să lase la urmași,
Dar boala îl doboară de nu se mai ridică
Punându-l lâng-ai lui înaintași.

Din tot ce-a pus de-o parte-o viață
Se-alege praful doar cât ai clipi,
Iar omul nu devine decât o paiață
A clipei ce credea c-o poate stăpâni.

Și când se trage linie l-a lui poveste
În urma lui rămân doar amintiri
Și pentru ce- a muncit, azi nu mai este,
Ci doar un șir lung de povestiri.