se mai învârtiseră o vreme
prin sfera de influență a purtătorilor de alb
obsedați de certitudine sau poate... nebuni

(dar cine mai lua în serios chestia asta?!)

amânaseră

clipa aceea în care cu mâna pe inimă ca pe o franjură
stârnind instinctele fiarei exilate în manual
aveau să strige ceva aproape esențial

amânaseră... fuseseră amânați

jigăriți cerșiseră confirmarea

morții apropiate: doctore, sunt bolnav!

nu primiseră mai nimic

după marea instaurare a uriașului plictis
(ași, banala depresie postmaniacală!)
adormiseră...


se treziseră

aveau picioare întregi lipsite de orice durere
și spatele naiba știe cine îl pusese la locul lui
instincte sexuale ca la carte
dindărătul întunericului se holba o pereche de ochi
exact din locul acela în care își pipăiseră ei / parol!/

golul

și sufletul...?!
ei, sufletul!!

sufletul continua să fie aria de exploatare maximă
peste el se trecea cu bocancii cu buretele se trăgeau brazde care mai de care se aruncau deșeuri
din înaltul lui se lua mai apoi cu-o înjurătură – suprem semn al băgării în seamă ‒ se îndesa se îndesa se îndesa

se arunca la gunoi.

(se dovedise științific: re-zis-ta la ori-ce!)