Când eram mică credeam că numai oamenii mari pot scrie
Tot pe-atunci credeam că trebuie să aduni apă, multă apă
Viață, să faci un lac de acumulare și-ntr-o zi te-arunci în adânc
Și să-ncepi să scrii, însă nu e deloc așa, cred cu tărie
Că undeva este ceva bolnav pe care vreau sub orice formă
Să-l însănătoșesc, poate că e un copil singur și bolnav
Rămas singur pe străzile minții mature, îl văd uneori
Îmi e milă, mă hotărăsc să mă duc la el, apoi amân
Și tot așa, copilul e tot acolo desculț, mort de frig
Și de foame, cu temele nefăcute, îl iau uneori la mare
Mă uit după el cum se aruncă fericit în apă și cam atât...
M-am întors de multe ori, distanța însă de-acum e foarte mare
Timpul trece și din păcate nu ne mai prindem din urmă
Ne facem cu mâna din trenuri diferite. E liniște.
Păsările cântă, puii ciripesc și ei, pisicile au observat
Și pândesc cuibul, cireșele s-au copt, până la urmă totul trece
Iarna. Primăvara. Zâmbetul. Trenul de marfă. Trenul tău.
Și mereu după ce pleci...
E ca după ploaie, în urmă ta rămân frunze, crengi rupte
Dar mai ales dimineața, curată, puțin friguroasă ca o femeie ieșită din baie
Aș merge pe urmele ei, dar cineva mă tot trage de rochie înapoi
Cufere cu amintiri sparte la malul întâlnirii pe acest țărm alb
Al foii se îneacă, se îneacă ca plajele neatinse undeva departe
Undeva departe, oamenii scormonesc, se îmbogățeasc
De fiecare dată devin altcineva în mâinele lor
Și mereu după ce pleci...
Ușa rămâne întredeschisă ca o gură de copil care nu s-a săturat