Cât de dragi îmi erau nopțile cu lună,
când te aveam lângă mine!
Umblam pe poteci prin păduri,
ne furișam printre copaci,
eram numai noi - doi îndrăgostiți
de umbrele noastre însoțiți.
Copacii le-ascundeau, în lumina lunii
din nou apăreau,
de jocul lor nevinovat ne amuzam
și slove de iubire glăsuiam …
Cerul era de noi aproape,
întindeam mâna, luna o rază să-mi dea,
și tu să fii martorul căderii ei
în palma mea!
Râsul tău tonic, în liniștea nopții răsuna
și-n lumina argintie a lunii
zâmbetul – rază din lumina sufletului -
pe chipul tău rămânea.
Raza trebuie prinsă!, spuneai,
iar eu credeam că glumeai …
Și astăzi continui să iubesc nopțile cu lună
și umbra mea fidelă.
Ele mi-au rămas!
Că nu mă voi pierde prin păduri,
cât timp mă-nsoțește visul în minte cuibărit,
ți-am promis!
Și voi ruga mereu luna să trimită o rază
în palma mea,
ca de zâmbetul tău să mă pot bucura.
Când inima haotic bătăile-și va accelera,
cu trupul pornind adevărata ceartă,
simți-voi, de-abia atunci, că umbra și visul
de mine vor voi să se despartă.
Prin fereastra odăii privi - voi luna
și raza ei mult așteptată.

Când pierdem umbra, pierdem totul!