Pe chipu-ți blând și plin de vreme
Mai biruiește un surâs
Tăcut și-ngândurat el geme,
Transând al timpului greu râs.
Și chiar de ochii tăi suspină,
Învăluiți în licăriri,
Pe buzele-ți încă domină
Cuvinte dulci de preamăriri.
Cu sufletu-ți îmbraci eternul
Și-i dai un sens de nicăieri,
ÃŽmpodobind tot universul
Cu-a suflului învăpăieri .
Cum voi putea să trec în grabă
Prin viață când tu nu vei fi?
Cotrobăind într-o cocioabă
Vechi amintiri îți voi jertfi.
Mai stai o oră, poate două,
Și ține-mă de mână strâns
Nu mai lasă în gând să-mi plouă
Și să aud doar al meu plâns.
De-aș ști că mai exist-o viață
Drumul ți-aș da spre infinit
C-aș mai avea înc-o speranță
Să regăsesc chipu-ți cernit.
Dar cum nu știu de după moarte
Să te-ntâlnesc eu voi putea,
Mai bine te mai țin o noapte
Îmbrățișâdu-ți mâna grea.
Tu, om al primăverii mele,
De ce viclean tu m-ai răpus
Punându-mi sufletu-n lamele
Cu-al tău prea timpuriu apus?