//

e atâta tăcere ca-ntr-o gură de metrou la ora 3 dimineața.
semnele noastre vizibile de pe corp au devenit
guri vii care mușcă.

ca atunci când rupi toate rochiile în fâșii și-ți acoperi grumazul.
îl strângi până la neputință.

undeva într-un oraș îndepărtat moartea doarme liniștită.
aici lângă noi e poezia pură și rece a vieții.

grafitti și kerosen pe pereți.
teama că într-o zi nu vom mai auzi zgomotul mării
că suntem doi pești care se zbat într-o undiță.
teama ca peștele e otrăvit în largul atlanticului încărcat în containere
congelat și adus pe rafturile magazinelor noastre.

teama că pe dinăuntru suntem diformi.
dar ne prefacem atât de bine încât dormim liniștiți.

undeva într-un oraș îndepărtat mor copii.
teama că noi suntem acei copii.

e atâta tăcere pe drumuri încat crezi că toți oamenii au murit.
dar nu, sunt doar prinși de gurile flămânde ale animalelor de
pradă ce zac în ei.

mă lipești de perete ca pe un cadavru rece îmbibat în formol.
mâna ta e tot rece. lumea care ne înconjoara e tot rece.
ce e cald e înăuntru nostru. un soare micuț spre care
întindem măinile și inimile să le încălzim.
un soare micuț se zbate să iasa precum un copil care
râde aleargă și zboară fericit / o pasăre pe un câmp înflorit.

teama că noi nu vom fi niciodată acolo să îl vedem pentru că
ne place prea mult întunericul și linistea și
pacea cadaverică din care am fost făcuți.