în plină criză planetară am simțit că picioarele mi se afundă, ramificandu-se
mâinile mi se ridică a rugă, dar cerul mi se strecoară printre ramuri
ochii mei se acoperă, gura dispare sub stratul zgrunțuros
și simt că mă pierd printre frunze. crude.

oare să fie frică? nu cred. cred că e totuși altceva
dacă era frică m-aș fi transformat în nor să pot fugi. să pot ploua
sau poate în izvor să spăl răul de la rădăcină
dar copac fiind, eu cred totuși că e altceva. ceva mult mai adânc

un copac nu plânge
el leagă cerul de pământ să nu se piardă
și cu toate că nu se mișcă, nu e totuși de piatră
el doar umbrește apărând și-astepteapta tăietorii
***
eu sunt nimeni. tu cine ești?
și duhul întrebărilor plutește peste toate