Cu zâmbet straniu, alchimistul iar
împinse vasul fumegând deoparte.
Știa de-acum ce mai lipsea, în parte,
că înăuntru-amestecul său rar

să se închege. Timpul mai lipsea.
Milenii pentru sine și-n retorte
ce fierb, și mintea aștrii să suporte
și-n cuget marea cel puțin, și ea.

În noaptea asta monstrul plămădit
îl slobozi ca, întru Domnu-ajuns,
acum în vechea lui măsură fie-și;

el însă, bâlbâindu-se cumplit
ca un bețiv, zăcea-n bârlog ascuns,
râvnind bucăți de aur sieși.



Traducere Mihail Nemeș