trăim sub reflectoare de frică pe scena nudului Morții,
cândva își mai învelea facerile în fâșii puține de șoaptă,
acum urlă cât o ține Pământul

oamenii capătă învățătură de capătul drumului
tot mai des la dricuri Dumnezeu își înhamă îngerii
ori demonii ce încă îi mai locuiesc în casă,
lutului i s-au împuținat groparii
iar sufletele au supraaglomerat veșnicia

&

eu încă sunt, exist în tristețe,
infern de lumină ce plouă din nașterea raiului de plumb topit peste singurătate,
caut să-mi văd de sănătatea viselor,
le închid ermetic în odăi celeste, să nu pătrundă acolo cugetul virusat de coșmar
gândurile sunt letale în vremea asta...

gânduri, respirația minții,
tăcere!