Doamne, strigă omenirea, și parcă te-ai supărat
Că ne-am înrăit de lacomi, răzvrătiți ne-am depărtat
De cuvântu-ți și blândețea, bunătatea ce ne-ai dat,
Ne-ai iertat, și-am tot greșit…încă Doamne, ne-ai răbdat!

Cu odorul strâns de mine mă trudesc să îl feresc
De primejdii ucigașe, i-alint chipul îngeresc,
Și l-aș duce peste lume, într-un loc curat, steril,
Să-l botez în rugi pioase…sărmănelul meu copil…

Mă privește cu candoarea ce doar pruncii o mai au,
Cu doi ochi mirați, albaștri, când măicuțe-ngenuncheau
Și-și plângeau copiii care au rămas printre străini,
Și-i ascund că noi, adulții, suntemi răi și plini de vini…

Eu îl rog pe Dumnezeu să-i dea îngerii aproape,
Să-l vegheze zi și noapte, eu să îl sărut pe pleoape,
Și să-l liniștesc, să-l legăn pe frumosul meu odor,
Și să-i spun că i-aș da cerul, pentru el pot să și mor!

Auziți? Ne plâng copiii sfâșiind inimi de mame,
Doamne, nu mai vreau s-asist la durere și la drame…